Sinteza cu armonizator ( complementarity in broad sense )

This entry was posted by on Tuesday, 21 July, 2009 at

Complementarity in broad sense

Sa urmarim lucrurile care duc la pace si cele care duc la zidirea  noastra.

Romani, 14 : 19

Categoria de  dezvoltare traditionala, ca unitate si lupta a contrariilor, bazata pe conflictul dintre A si opusul sau ( anti-A ), s-a dovedit a fi  frusta, nefundamentala, ea neputand depasi  stadiul unei prime – si  precare – organizari. Nu e de mirare deci ca dialectica lui Hegel , binara , fara treceri  sau mijlociri, bazata pe eliminarea laturii mai slabe, a esuat sistematic in  formarea ( termenul “ generarea ” il evit intrucat ar  fi excesiv ) unor totalitati abstracte, inautentice. N.Bohr il imita pe Hegel, esuand definitiv intr-o complementaritate antinomica ( deviza lui Bohr fiind: contrariile si nu  contradictoriile sunt complementare ) care l-a condus in final   la serioase deraieri conceptual – metodologice, intre care poate cea mai relevanta este negarea explicita a existentei unei realitati cuantice distincte, pre-masurare.Ganditorii romani, in mod special  Lucian BLAGA, Stefan LUPASCU si Constantin NOICA – toti contemporani cu Bohr- au perceput mai acurat decat alte scoli filosofice europene minusurile dialecticii / sintezei hegeliene, centrata pe contrarii, cautand – si uneori gasind- solutii alternative, mai constructive, care pot conduce in adevar “ la pace si zidire “, fiind compatibile cu edificarea si functionarea de totalitati vii, autentice , totalitati definitorii pentru cunoasterea contemporana. Continuand aceasta traditie romaneasca am  elaborat  categoria  de sinteza in sens larg ( sinteza cu armonizator/ complementaritate in sens larg  ) , expusa  sumar, pentru prima data, la Congresul de Logica si Metodologia Stiintei , tinut la Uppsala /  Sweden) in 1991. In cele ce urmeaza  prezint mai intai optiunile  metodologice ale filosofilor romani sus- mentionati, care au prefigurat ideea de armonizator. Lucian Blaga : transfigurarea ca solutie a paradoxiei dogmatice ( Eonul dogmatic, 1931 ). Inspirat de Hinduism (Brahman =  Realitatea absoluta sau fundamentala care se afla la originea oricarui  real / concret) , Blaga plaseaza solutia  acestei paradoxii   dincolo de  orizontul real / concret, intr-un transcendent care , in cunoasterea contemporana, vine foarte aproape de Spirit / Posibil. Reamintesc ca  Hegel- si, impreuna cu el , intreaga cunoastere moderna – a considerat posibilul ca o categorie “ goala “ ( lipsita de continut ), de aici vacuumul onto-logic  care – aidoma loviturii  de boomerang – va  limita rigid  solutionarea  paradoxiilor de tip dialectic la realul concret. Subliniez, de asemenea, ca pe vremea Eonului dogmatic, activarea posibilului fiind  abia la inceputurile sale, cu atat mai semnificativa  trebuie considerata intuitia blagiana privind transcenderea ( transfigurarea ); desi ramane in binaritate , Blaga  comite o performanta operationala  notabila : trecerea de la  operatorul  cartesian “ ori / ori “ ( implicand  dezvoltarea ca / prin eliminare ) la  operatorul  “ si / si “ care, solidar cu contradictia unilaterala noiciana  ( echivalenta cu un operator  “ si / si” asimetric ) va  deschide larg poarta spre o noua categorie de dezvoltare / devenire, cu resurse dialectice superioare. As comite ( aproape ) o impietate  daca nu as remarca,  acum si aici , activitatea unica ( prin intuitie, ingeniozitate si perseverenta ) dedicata de catre colega mea din Bucuresti – Dr. Angela BOTEZ – reevaluarii si promovarii in tara si in afara, a operei filosofice a marelui ( poet ) Lucian Blaga. Felicitari din America, Angela! Stefan Lupascu ( St. Lupasco ): logica dialectica a contradictoriului Refuzand concilierea ( sinteza ) hegeliana in favoarea unei “ dezarmonii fara sfarsit” ( conform C.Noica ) , Lupascu a incercat sa edifice o  logica ( dialectica ) a contradictoriului fara insa a reusi sa evadeze din orizontul contrariilor ( conform professor Gh.ENESCU ): la Lupascu  non-A semnifica in cele din urma anti-A. In schimb, St. Lupascu recunoaste caracterul fundamental al potentializarii- categorie / proces de care Hegel, ca si   cunoasterea  moderna, nu au beneficiat , asa incat la Hegel ne-fiinta inseamna  trecere in neant  adica nimic-ire, in vreme ce la Lupascu inseamna trecere in potentialitate.In particular , dialectica raporturilor de actualizare / potentializare  i-a permis ganditorului romano- francez  introducerea starilor intermediare ( stari T ) care jaloneaza trecerile ( spre deosebire de sinteza hegeliana frusta,  fara treceri ). Constantin Noica: contradictia unilaterala si negatia- non Contradictia unilaterala noiciana ( concept –cheie in Devenirea intru fiinta )  pune in valoare resursele evolutive superioare ale  negatiei – non in raport cu negatia – anti, contribuind la trecerea de la conceptul dual – antinomic de dezvoltare ( prin eliminare ) la categoria neclasica de dezvoltare prin inglobare, incomparabil mai performanta. De subliniat ca  modelele dual – antinomice bazate pe  excludere ( ori / ori ) au constituit preferinta de capatai a comunistilor mai vechi sau mai noi. Din pacate, aceasta moara a contrariilor a macinat marunt timp de decenii fiinta sociala romaneasca, inclusiv emigratia  scrupulos divizata in “ loiala ” si “ostila ” , totul sub semnul unei devize la fel de catastrofala prin inautenticitatea ei : daca nu esti cu noi, esti impotriva noastra. Un exemplu  major  privind  aplicabilitatea contradictiei unilaterale il ofera relatia dintre real / posibil : realul  contrazice posibilul; posibilul nu  contrazice insa realul ( decat in cazul exceptional al realilor dez-acordati, care nu mai pot fi salvati , adica readusi  la esenta originara , conform M.Heidegger ) ci il integreaza ca pe un caz particular. Armonizatorul ( H  ) reprezinta mediul activ al intregilor vii de orice natura , fiind  constituit din  totalitatea starilor neutre ( reale si / sau  potential-posibile ) in raport cu contrariile A si anti-A: H = ( non -A ) – ( anti – A ) La limita, daca  ( non – A )  =  anti – A , armonizatorul  devine  nul,regasindu-se situatia clasica, hegeliana ( Fig. 4 a).

1a

a                                                                      b

Fig. 4  Doua sinteze : intre contrarii ( a ) , intre contradictorii / cu  armonizator ( b ) Spre deosebire de sinteza hegeliana, sinteza cu armonizator  raspunde cerintelor dialectice majore ale cunoasterii non-cartesiene,  presupunand intre altele: –  complementaritatea  autentica intre A si contradictoriul sau ( non-A ), actionand ca un eficient generator de totalitati autentice, vii; –         depasirea binaritatii : caracterul fundamental interconectat al lumii contemporane  impune luarea in considerare a interdependentei tuturor fenomenelor si nu doar a doua dintre ele; –         depasirea limitelor negatiei – anti si, corelativ, ale dezvoltarii prin excludere prin promovarea  negatiei-non si a dezvoltarii corelative – prin inglobare; –         deschiderea realilor spre posibil  – premisa a autenticitatii fiintei / fiintarii, de aceasta data intregul armonizat – si nu partea – fiind cel care controleaza situatia, facand posibila  evolutia opozitiei in complementaritate si, concomitent , subordonand contradictia – armoniei; numai in intregii armonizati devine activ principiul  heideggerian al acordarii ( realilor ), prin raportare  la o esenta originara – idee, proiect –  situata de regula in  potentialul – posibil. Concluzie: –         Sinteza hegeliana , centrata pe opozitie , nu trebuie subevaluata, ea reprezentand un caz particular – aplicabil situatiilor de criza – al sintezei cu armonizator. –         TOATE totalitatile  autentice, vii, au la baza  sinteza cu armonizator, fiind  intregi contradictorii armonizati. –         Sinteza cu armonizator  valorifica  in modul cel mai direct lectia fiintei biologice privind suprematia strategiilor cooperative  fata de cele  conflictuale, sugerand reinventarea  politicii, invatamantului, medicinii, nutritiei… pe o baza noua, complementara, in conformitate cu noul principiu metodologic ( armonizeaza si dezvolta ),  rolul decisiv revenind de aceasta data  mediilor active. –      Armonizarea  reprezinta o cerinta metodologica esentiala  si nu o extravaganta  de inspiratie mai mult sau mai putin orientala, ea fiind perceputa ca atare atat de politicieni ( Abraham Lincoln: ” Nu ne mai ramane decat varianta imprietenirii cu dusmanul ” ) cat si de cercetatorii din diverse domenii: Lynn MARGULIS , Dorion SAGAN: ” Health is not so much a matter of destroying microorganisms as it is  of  restoring appropriate  microbial community ” ( 1997 ). Roald HOFFMAN ( Premiul Nobel pentru Chimie ): ” …there is no real single thesis and antithesis but rather a multiple perspective, if not cubist at least multidimensional. Why opposition? ” ( 1995 ).

Sinteza cu armonizator  versus Niels BOHR

In cele ce urmeaza , propun sa facem impreuna un test decisiv privind valoarea practic – aplicativa a  sintezei cu armonizator intr-o problema  metodologica de insemnatate cruciala pentru dezvoltarea fizicii contemporane , a raporturilor dintre fizic / mathematic ,  materie / spirit , etc. Desi are merite  unice  in abolirea opozitiei  cartesiene dintre  subiect / obiect  in microfizica , trebuie totusi remarcat  ca Niels BOHR  nu s-a caracterizat printr-o desprindere decisiva, complexa  de valorile  sistemului modern de gandire, el neintelegand, spre exemplu,  esenta ( contradictorie! ) a  complementaritatii autentice: “Eu sper ca notiunea de complementaritate este susceptibila sa eludeze dificultatile actuale  generate de  necesitatea  de a face o distinctie  intre subiect si obiect.” ( N.Bohr, 1928 ) Evident, nu distinctia era in discutie ci separarea rigida si, mai cu seama , opozitia implicand “ nimic in comun” intre contrarii. Din pacate , acest “ nimic in comun “  a continuat si continua  sa fie dominant  in abordarea raporturilor dintre  ergonic / neergonic , materie / spirit , actiune / informatie , etc., fiind un  semn clar ca modelul complementaritatii  antinomice al lui Bohr a avut cel mult o aplicabilitate locala  ( desi Bohr insusi  se astepta la  o generalizare  atat  in cadrul fizicii in ansamblu cat  si in celelalte stiinte ). Spre deosebire de “ modelul  Bohr “ , sinteza cu armonizator  are o valoare  aplicativa cu adevarat generalizata , ea sugerand solutii dialectic corecte ( Fig.3  ) chiar si acolo unde unii fizicieni  contemporani ( remarcabili ) promoveaza in mod inertial ruptura  metodologica ( separarea si opozitia ) – cazul statutului exclusiv matematic / logic al undelor de probabilitate ( pentru claritate subliniez: nelocalul cuantic nu este actiune  ).

Fig4

Fig.3 Inseparabilitatea dintre  fizic / actiune si  matematic / informatie Corectitudinea sugestiei oferite de  modelul cu armonizator  poate fi testata usor  intrebandu-ne daca electronul (sau orice alta particula  elementara ) are o semnificatie fizica   ( sau doar una  logica??) inainte de colaps (masurare ). Presupune cumva masurarea o transformare directa a  matematicului   in fizic ? Doua repere relevante  in acest context: i.rolul ( ipotetic ) jucat de undele potentiale  in declansarea decoerentei subiective ( sincronizarea putand sa apara la o actiune oricat de slaba ); ii. pozitia ( excesiv de )… noncartesiana a marelui fizician care a fost Max BORN, care   neaga  nu doar  separarea ( ! ) ci  si…distinctia ( ? ): “ I personally like to regard a probability wave as a real thing  certainly as more than a tool for  mathematical calculations….how could  we rely on probability predictions  if we do not  refer to something real and objective? “ (Max Born – On Quantum Theory).

HEGEL –  contemporanul nostru ?

( Cum m-a despartit Hegel de Prigogine si de…Mircea Malita )

La inceputul anilor ’80 intalnirea mea ( mai intai prin articole si corespondenta  Bruxelles – Brasov / Cristian , ulterior si prin contacte personale directe ) cu Ilya PRIGOGINE m-a ajutat  in mod decisiv sa inteleg cateva ( nu toate! ) trasaturi definitorii ale cunoasterii contemporane, ale sistemelor dinamice complexe. Principalele atentionari de care am beneficiat imediat ( fiind numit de unii colegi  “  Prigogine al Romaniei “ ) au vizat : noul statut metodologic al genezei sistemelor si al cunoasterii contemporane in ansamblu , activarea mediului ambiant ( in mod special activarea posibilului ) si rolul relatiilor / interactiunilor nelineare  ( intra- si intersistemice ) in organizarea si auto-organizarea sistemelor, in introducerea si legitimarea  viziunii globale ( inseparabilitatii ). Iata cum statua profesorul Prigogine  rolul nelinearitatii: “ Relatiile nelineare , al caror rol crucial a fost de acum inteles de fizicieni, sunt omniprezente si susceptibile sa inlocuiasca  punctele de vedere locale cu viziuni globale.” Cooperarea noastra  s-a concretizat prin publicarea catorva studii dedicate clarificarii acestor aspecte. Pentru exemplificare citez dintr-un articol ( dialog metodologic Felecan / Prigogine ) aparut in Romania  ( revista Magazin, nr.18, din 30 aprilie 1988 ): FF: Se poate afirma ca numai in ultimul timp  si in stransa corelatie cu considerarea  cuplajului organizational intens sistem / mediu ( situatie nelineara ), geneza sistemelor ca sisteme  poate fi modelata efectiv si nu doar introdusa prin conditiile initiale – cazul clasic ? Altfel spus: datorita nelinearitatii, a  devenit in adevar teoria generala a genezei o potentialitate concreta? IP:  Da, ceea ce noi numim “teoria generala a genezei” se gaseste in prezent mai aproape ca oricand de posibilitatile stiintei.

Din pacate, optiunile noastre filosofice diferite  au blocat  curand  aceasta cooperare : pentru Prigogine  Hegel reprezenta un “ eminent exemplu de gandire dialectica “, care isi pastreaza si azi, nealterata, validitatea metodologica , in vreme ce pentru mine , opera marelui filosof german ( a carui pertinenta o consideram si eu indiscutabila dar numai in interiorul cunoasterii moderne ) devenise intre timp o frana in dezvoltarea gandirii contemporane. Spre exemplu, sinteza hegeliana imi aparea de 3 ori abstracta ( deci potential generatoare de confuzii, hipersimplificari si  reductionisme ) : i.prin  angajarea exclusiva a contrariilor ( omitand  contradictoriile – baza ontologica a sintezei cu armonizator ); ii.considerand doar lupta ( opozitia, conflictul ), despre care Constantin NOICA afirma,  in mod justificat, ca reprezinta doar un inceput de organizare; iii. neconsiderarea realilor ( fie ei doar contrarii ) ca fiind susceptibili de deschidere modala ( spre posibil = o categorie “ fara continut “ ), a facut ca filosofia hegeliana sa fie incompatibila cu fiintarea autentica sau, in termeni noicieni , cu devenirea concreta, intru fiinta. Preferinta mea pentru contemporanul Martin HEIDEGGER care ( pe urmele scolii daneze de filosofie : KIERKEGAARD, HOFFDING ) afirmase  constant ca fiinta / fiintarea autentica este garantata de ramanerea in posibil, respectiv de abilitatea  de a face alegeri esentiale, efective , i s-a parut lui Prigogine neconvingatoare , discutabila. Aceasta disociere , desi m-a marcat psihologic , a accelerat orientarea mea spre alt tip de solutii metodologice , cautand – si gasind! – candidati viabili  pentru mecanismul genezei autentice  in modelul / teoria decoerentei ( a lui ZEH – ZUREK ), pentru activarea posibilului ( noua mecanica cuantica  ), pentru recunoasterea  stocasticitatii ca insusire  intrasistemica esentiala ( teoria catastrofelor). Se stie ca in conceptia  hegeliana  rolul intamplarii era  unul marginal  asa cum rezulta si din urmatorul enunt  elegant dar…fals: “ intamplarea  este necesara  pentru ca are un temei  si  nu este necesara pentru ca are un temei extern“; intrucat aceasta  pozitie a alimentat superficialitatea metodologica a multor generatii de cercetatori,  eu am considerat – si consider – ca  teoria catastrofelor are o relevanta filosofica  majora ,  fiind decisiva pentru ceea ce am numit  candva  “  internalizarea stocasticitatii ”- un concept neclasic, definitoriu  pentru  cunoasterea contemporana, concept  care  ofera un raspuns ( pozitiv! ) la o intrebare cruciala, aparent paradoxala: este posibil ca  un proces strict determinist sa fie  IN ACELASI TIMP  si  intamplator ? In acest context evident non-cartesian ( existenta unor procese  concomitent  deterministe si intamplatoare incalca in mod flagrant  criteriul cartesian candva infailibil  al  unor  idei clare si distincte )  si non-hegelian ( azi, intamplarea  nu mai apare ca fiind exterioara sau neesentiala ), un episod interesant: in 1987 , fiind participant activ la Congresul  Mondial de Logica si Filosofia Stiintei de la Moscova ( conducatorul delegatiei romane fiind profesorul Mircea MALITA – un intelectual  ardelean , pe care  l-am pretuit sincer atat ca om de cultura cat si ca ministru al educatiei ), am avut ocazia sa-l cunosc  personal pe matematicianul moscovit V. I. ARNOLD – principalul  promotor al  teoriei catastrofelor (cu care, in final, am avut si o scurta discutie despre specificul teoriei catastrofelor : este ea un model cantitativ sau doar calitativ , la care raspunsul prof. Arnold , dupa un moment de gandire,  a fost scurt: BOTH ). La un moment dat, eram pe holul Congresului  la o cafea in doi – un tete-a-tete  interesant si placut- cu profesorul Malita, cand s-a anuntat   comunicarea   prof. Arnold , la care eu am sarit ca ars. Dl Malita , surprins , m-a intrebat: Ce faci, te duci acolo,  te intereseaza astfel de teorii ? Am raspuns  din mers ca da , ma intereseaza chiar foarte mult, si aici / acum, prin citatul care urmeaza, arat si de ce: acest citat expliciteaza  in doar cateva fraze ceea ce  semnifica “ internalizarea stocasticitatii “, idee la care Hegel , intr-un mod perfect justificat din punct de vedere istoric , nu a avut acces .

“  Cu 10 ani in urma orice experimentator  care ar fi descoperit, sa zicem, intr-o reactie chimica  oscilatii aperiodice complexe , ar fi refuzat sa le cerceteze atribuindu-le  impuritatii experimentului, unor actiuni intamplatoare externe , etc. In prezent deja multora le este clar ca aceste oscilatii complexe  pot fi solidare cu insasi e s e n t a  lucrurilor putand fi determinate de ecuatiile fundamentale ale fenomenului: ele  pot si trebuie sa fie  studiate deopotriva cu regimurile stationare  sau periodice  ale decurgerii proceselor.” ( V.I. ARNOLD, Teoriia katastrof, Moscow, 1981, p.22 ).

Voi incheia aceste zig-zag-uri conceptuale cu o precizare terminologica  importanta:  termenul  “ stocastic” trimite  nu la haoticul pur ci la o suma de atribute – inca – sistemice: neregulat, neperiodic , nerepetitiv  si cu doua recunoasteri  publice ale prestatiei mele metodologice, aparute in presa romaneasca scrisa de la sfarsitul anilor ’80: Profesorul Mircea FLONTA ( Universitatea  Bucuresti ), pe care eu l-am apreciat in mod deosebit pentru atitudinea sa receptiva fata de nou ( in 1984 , spre exemplu , M.F. declara foarte …tinereste: Nu ne mai ramane decat calea  unor reconsiderari r a d i c a l e   a ideilor noastre asupra lumii fizice ) a facut aprecierea : cea mai interesanta contributie la Congresul din 1987 – Moscova , din partea delegatiei Romaniei, a fost cea a colegului Florin Felecan. Cu alta ocazie,  profesorul Florea DUDITZA – Rectorul Universitatii Transilvania din Brasov , a afirmat literal ca din punct de vedere metodologic , Florin Felecan  trebuie plasat deasupra lui Ilya Prigogine . Inutil sa mai subliniez ca aceste aprecieri ( discutabile ! ) m-au impresionat totusi si m-au incurajat in mod semnificativ, confirmand ca optiunile mele  non-prigoginiene , nu doar ca nu mi-au facut deservicii in planul devenirii profesionale ci  m-au ajutat sa raman pe drumul unic, anevoios si riscant, care duce la adevar.


Leave a Reply