Archive for July, 2009

Sinteza cu armonizator ( complementarity in broad sense )

Posted by on Tuesday, 21 July, 2009

Complementarity in broad sense

Sa urmarim lucrurile care duc la pace si cele care duc la zidirea  noastra.

Romani, 14 : 19

Categoria de  dezvoltare traditionala, ca unitate si lupta a contrariilor, bazata pe conflictul dintre A si opusul sau ( anti-A ), s-a dovedit a fi  frusta, nefundamentala, ea neputand depasi  stadiul unei prime – si  precare – organizari. Nu e de mirare deci ca dialectica lui Hegel , binara , fara treceri  sau mijlociri, bazata pe eliminarea laturii mai slabe, a esuat sistematic in  formarea ( termenul “ generarea ” il evit intrucat ar  fi excesiv ) unor totalitati abstracte, inautentice. N.Bohr il imita pe Hegel, esuand definitiv intr-o complementaritate antinomica ( deviza lui Bohr fiind: contrariile si nu  contradictoriile sunt complementare ) care l-a condus in final   la serioase deraieri conceptual – metodologice, intre care poate cea mai relevanta este negarea explicita a existentei unei realitati cuantice distincte, pre-masurare.Ganditorii romani, in mod special  Lucian BLAGA, Stefan LUPASCU si Constantin NOICA – toti contemporani cu Bohr- au perceput mai acurat decat alte scoli filosofice europene minusurile dialecticii / sintezei hegeliene, centrata pe contrarii, cautand – si uneori gasind- solutii alternative, mai constructive, care pot conduce in adevar “ la pace si zidire “, fiind compatibile cu edificarea si functionarea de totalitati vii, autentice , totalitati definitorii pentru cunoasterea contemporana. Continuand aceasta traditie romaneasca am  elaborat  categoria  de sinteza in sens larg ( sinteza cu armonizator/ complementaritate in sens larg  ) , expusa  sumar, pentru prima data, la Congresul de Logica si Metodologia Stiintei , tinut la Uppsala /  Sweden) in 1991. In cele ce urmeaza  prezint mai intai optiunile  metodologice ale filosofilor romani sus- mentionati, care au prefigurat ideea de armonizator. Lucian Blaga : transfigurarea ca solutie a paradoxiei dogmatice ( Eonul dogmatic, 1931 ). Inspirat de Hinduism (Brahman =  Realitatea absoluta sau fundamentala care se afla la originea oricarui  real / concret) , Blaga plaseaza solutia  acestei paradoxii   dincolo de  orizontul real / concret, intr-un transcendent care , in cunoasterea contemporana, vine foarte aproape de Spirit / Posibil. Reamintesc ca  Hegel- si, impreuna cu el , intreaga cunoastere moderna – a considerat posibilul ca o categorie “ goala “ ( lipsita de continut ), de aici vacuumul onto-logic  care – aidoma loviturii  de boomerang – va  limita rigid  solutionarea  paradoxiilor de tip dialectic la realul concret. Subliniez, de asemenea, ca pe vremea Eonului dogmatic, activarea posibilului fiind  abia la inceputurile sale, cu atat mai semnificativa  trebuie considerata intuitia blagiana privind transcenderea ( transfigurarea ); desi ramane in binaritate , Blaga  comite o performanta operationala  notabila : trecerea de la  operatorul  cartesian “ ori / ori “ ( implicand  dezvoltarea ca / prin eliminare ) la  operatorul  “ si / si “ care, solidar cu contradictia unilaterala noiciana  ( echivalenta cu un operator  “ si / si” asimetric ) va  deschide larg poarta spre o noua categorie de dezvoltare / devenire, cu resurse dialectice superioare. As comite ( aproape ) o impietate  daca nu as remarca,  acum si aici , activitatea unica ( prin intuitie, ingeniozitate si perseverenta ) dedicata de catre colega mea din Bucuresti – Dr. Angela BOTEZ – reevaluarii si promovarii in tara si in afara, a operei filosofice a marelui ( poet ) Lucian Blaga. Felicitari din America, Angela! Stefan Lupascu ( St. Lupasco ): logica dialectica a contradictoriului Refuzand concilierea ( sinteza ) hegeliana in favoarea unei “ dezarmonii fara sfarsit” ( conform C.Noica ) , Lupascu a incercat sa edifice o  logica ( dialectica ) a contradictoriului fara insa a reusi sa evadeze din orizontul contrariilor ( conform professor Gh.ENESCU ): la Lupascu  non-A semnifica in cele din urma anti-A. In schimb, St. Lupascu recunoaste caracterul fundamental al potentializarii- categorie / proces de care Hegel, ca si   cunoasterea  moderna, nu au beneficiat , asa incat la Hegel ne-fiinta inseamna  trecere in neant  adica nimic-ire, in vreme ce la Lupascu inseamna trecere in potentialitate.In particular , dialectica raporturilor de actualizare / potentializare  i-a permis ganditorului romano- francez  introducerea starilor intermediare ( stari T ) care jaloneaza trecerile ( spre deosebire de sinteza hegeliana frusta,  fara treceri ). Constantin Noica: contradictia unilaterala si negatia- non Contradictia unilaterala noiciana ( concept –cheie in Devenirea intru fiinta )  pune in valoare resursele evolutive superioare ale  negatiei – non in raport cu negatia – anti, contribuind la trecerea de la conceptul dual – antinomic de dezvoltare ( prin eliminare ) la categoria neclasica de dezvoltare prin inglobare, incomparabil mai performanta. De subliniat ca  modelele dual – antinomice bazate pe  excludere ( ori / ori ) au constituit preferinta de capatai a comunistilor mai vechi sau mai noi. Din pacate, aceasta moara a contrariilor a macinat marunt timp de decenii fiinta sociala romaneasca, inclusiv emigratia  scrupulos divizata in “ loiala ” si “ostila ” , totul sub semnul unei devize la fel de catastrofala prin inautenticitatea ei : daca nu esti cu noi, esti impotriva noastra. Un exemplu  major  privind  aplicabilitatea contradictiei unilaterale il ofera relatia dintre real / posibil : realul  contrazice posibilul; posibilul nu  contrazice insa realul ( decat in cazul exceptional al realilor dez-acordati, care nu mai pot fi salvati , adica readusi  la esenta originara , conform M.Heidegger ) ci il integreaza ca pe un caz particular. Armonizatorul ( H  ) reprezinta mediul activ al intregilor vii de orice natura , fiind  constituit din  totalitatea starilor neutre ( reale si / sau  potential-posibile ) in raport cu contrariile A si anti-A: H = ( non -A ) – ( anti – A ) La limita, daca  ( non – A )  =  anti – A , armonizatorul  devine  nul,regasindu-se situatia clasica, hegeliana ( Fig. 4 a).

1a

a                                                                      b

Fig. 4  Doua sinteze : intre contrarii ( a ) , intre contradictorii / cu  armonizator ( b ) Spre deosebire de sinteza hegeliana, sinteza cu armonizator  raspunde cerintelor dialectice majore ale cunoasterii non-cartesiene,  presupunand intre altele: –  complementaritatea  autentica intre A si contradictoriul sau ( non-A ), actionand ca un eficient generator de totalitati autentice, vii; –         depasirea binaritatii : caracterul fundamental interconectat al lumii contemporane  impune luarea in considerare a interdependentei tuturor fenomenelor si nu doar a doua dintre ele; –         depasirea limitelor negatiei – anti si, corelativ, ale dezvoltarii prin excludere prin promovarea  negatiei-non si a dezvoltarii corelative – prin inglobare; –         deschiderea realilor spre posibil  – premisa a autenticitatii fiintei / fiintarii, de aceasta data intregul armonizat – si nu partea – fiind cel care controleaza situatia, facand posibila  evolutia opozitiei in complementaritate si, concomitent , subordonand contradictia – armoniei; numai in intregii armonizati devine activ principiul  heideggerian al acordarii ( realilor ), prin raportare  la o esenta originara – idee, proiect –  situata de regula in  potentialul – posibil. Concluzie: –         Sinteza hegeliana , centrata pe opozitie , nu trebuie subevaluata, ea reprezentand un caz particular – aplicabil situatiilor de criza – al sintezei cu armonizator. –         TOATE totalitatile  autentice, vii, au la baza  sinteza cu armonizator, fiind  intregi contradictorii armonizati. –         Sinteza cu armonizator  valorifica  in modul cel mai direct lectia fiintei biologice privind suprematia strategiilor cooperative  fata de cele  conflictuale, sugerand reinventarea  politicii, invatamantului, medicinii, nutritiei… pe o baza noua, complementara, in conformitate cu noul principiu metodologic ( armonizeaza si dezvolta ),  rolul decisiv revenind de aceasta data  mediilor active. –      Armonizarea  reprezinta o cerinta metodologica esentiala  si nu o extravaganta  de inspiratie mai mult sau mai putin orientala, ea fiind perceputa ca atare atat de politicieni ( Abraham Lincoln: ” Nu ne mai ramane decat varianta imprietenirii cu dusmanul ” ) cat si de cercetatorii din diverse domenii: Lynn MARGULIS , Dorion SAGAN: ” Health is not so much a matter of destroying microorganisms as it is  of  restoring appropriate  microbial community ” ( 1997 ). Roald HOFFMAN ( Premiul Nobel pentru Chimie ): ” …there is no real single thesis and antithesis but rather a multiple perspective, if not cubist at least multidimensional. Why opposition? ” ( 1995 ).

Sinteza cu armonizator  versus Niels BOHR

In cele ce urmeaza , propun sa facem impreuna un test decisiv privind valoarea practic – aplicativa a  sintezei cu armonizator intr-o problema  metodologica de insemnatate cruciala pentru dezvoltarea fizicii contemporane , a raporturilor dintre fizic / mathematic ,  materie / spirit , etc. Desi are merite  unice  in abolirea opozitiei  cartesiene dintre  subiect / obiect  in microfizica , trebuie totusi remarcat  ca Niels BOHR  nu s-a caracterizat printr-o desprindere decisiva, complexa  de valorile  sistemului modern de gandire, el neintelegand, spre exemplu,  esenta ( contradictorie! ) a  complementaritatii autentice: “Eu sper ca notiunea de complementaritate este susceptibila sa eludeze dificultatile actuale  generate de  necesitatea  de a face o distinctie  intre subiect si obiect.” ( N.Bohr, 1928 ) Evident, nu distinctia era in discutie ci separarea rigida si, mai cu seama , opozitia implicand “ nimic in comun” intre contrarii. Din pacate , acest “ nimic in comun “  a continuat si continua  sa fie dominant  in abordarea raporturilor dintre  ergonic / neergonic , materie / spirit , actiune / informatie , etc., fiind un  semn clar ca modelul complementaritatii  antinomice al lui Bohr a avut cel mult o aplicabilitate locala  ( desi Bohr insusi  se astepta la  o generalizare  atat  in cadrul fizicii in ansamblu cat  si in celelalte stiinte ). Spre deosebire de “ modelul  Bohr “ , sinteza cu armonizator  are o valoare  aplicativa cu adevarat generalizata , ea sugerand solutii dialectic corecte ( Fig.3  ) chiar si acolo unde unii fizicieni  contemporani ( remarcabili ) promoveaza in mod inertial ruptura  metodologica ( separarea si opozitia ) – cazul statutului exclusiv matematic / logic al undelor de probabilitate ( pentru claritate subliniez: nelocalul cuantic nu este actiune  ).

Fig4

Fig.3 Inseparabilitatea dintre  fizic / actiune si  matematic / informatie Corectitudinea sugestiei oferite de  modelul cu armonizator  poate fi testata usor  intrebandu-ne daca electronul (sau orice alta particula  elementara ) are o semnificatie fizica   ( sau doar una  logica??) inainte de colaps (masurare ). Presupune cumva masurarea o transformare directa a  matematicului   in fizic ? Doua repere relevante  in acest context: i.rolul ( ipotetic ) jucat de undele potentiale  in declansarea decoerentei subiective ( sincronizarea putand sa apara la o actiune oricat de slaba ); ii. pozitia ( excesiv de )… noncartesiana a marelui fizician care a fost Max BORN, care   neaga  nu doar  separarea ( ! ) ci  si…distinctia ( ? ): “ I personally like to regard a probability wave as a real thing  certainly as more than a tool for  mathematical calculations….how could  we rely on probability predictions  if we do not  refer to something real and objective? “ (Max Born – On Quantum Theory).

HEGEL –  contemporanul nostru ?

( Cum m-a despartit Hegel de Prigogine si de…Mircea Malita )

La inceputul anilor ’80 intalnirea mea ( mai intai prin articole si corespondenta  Bruxelles – Brasov / Cristian , ulterior si prin contacte personale directe ) cu Ilya PRIGOGINE m-a ajutat  in mod decisiv sa inteleg cateva ( nu toate! ) trasaturi definitorii ale cunoasterii contemporane, ale sistemelor dinamice complexe. Principalele atentionari de care am beneficiat imediat ( fiind numit de unii colegi  “  Prigogine al Romaniei “ ) au vizat : noul statut metodologic al genezei sistemelor si al cunoasterii contemporane in ansamblu , activarea mediului ambiant ( in mod special activarea posibilului ) si rolul relatiilor / interactiunilor nelineare  ( intra- si intersistemice ) in organizarea si auto-organizarea sistemelor, in introducerea si legitimarea  viziunii globale ( inseparabilitatii ). Iata cum statua profesorul Prigogine  rolul nelinearitatii: “ Relatiile nelineare , al caror rol crucial a fost de acum inteles de fizicieni, sunt omniprezente si susceptibile sa inlocuiasca  punctele de vedere locale cu viziuni globale.” Cooperarea noastra  s-a concretizat prin publicarea catorva studii dedicate clarificarii acestor aspecte. Pentru exemplificare citez dintr-un articol ( dialog metodologic Felecan / Prigogine ) aparut in Romania  ( revista Magazin, nr.18, din 30 aprilie 1988 ): FF: Se poate afirma ca numai in ultimul timp  si in stransa corelatie cu considerarea  cuplajului organizational intens sistem / mediu ( situatie nelineara ), geneza sistemelor ca sisteme  poate fi modelata efectiv si nu doar introdusa prin conditiile initiale – cazul clasic ? Altfel spus: datorita nelinearitatii, a  devenit in adevar teoria generala a genezei o potentialitate concreta? IP:  Da, ceea ce noi numim “teoria generala a genezei” se gaseste in prezent mai aproape ca oricand de posibilitatile stiintei.

Din pacate, optiunile noastre filosofice diferite  au blocat  curand  aceasta cooperare : pentru Prigogine  Hegel reprezenta un “ eminent exemplu de gandire dialectica “, care isi pastreaza si azi, nealterata, validitatea metodologica , in vreme ce pentru mine , opera marelui filosof german ( a carui pertinenta o consideram si eu indiscutabila dar numai in interiorul cunoasterii moderne ) devenise intre timp o frana in dezvoltarea gandirii contemporane. Spre exemplu, sinteza hegeliana imi aparea de 3 ori abstracta ( deci potential generatoare de confuzii, hipersimplificari si  reductionisme ) : i.prin  angajarea exclusiva a contrariilor ( omitand  contradictoriile – baza ontologica a sintezei cu armonizator ); ii.considerand doar lupta ( opozitia, conflictul ), despre care Constantin NOICA afirma,  in mod justificat, ca reprezinta doar un inceput de organizare; iii. neconsiderarea realilor ( fie ei doar contrarii ) ca fiind susceptibili de deschidere modala ( spre posibil = o categorie “ fara continut “ ), a facut ca filosofia hegeliana sa fie incompatibila cu fiintarea autentica sau, in termeni noicieni , cu devenirea concreta, intru fiinta. Preferinta mea pentru contemporanul Martin HEIDEGGER care ( pe urmele scolii daneze de filosofie : KIERKEGAARD, HOFFDING ) afirmase  constant ca fiinta / fiintarea autentica este garantata de ramanerea in posibil, respectiv de abilitatea  de a face alegeri esentiale, efective , i s-a parut lui Prigogine neconvingatoare , discutabila. Aceasta disociere , desi m-a marcat psihologic , a accelerat orientarea mea spre alt tip de solutii metodologice , cautand – si gasind! – candidati viabili  pentru mecanismul genezei autentice  in modelul / teoria decoerentei ( a lui ZEH – ZUREK ), pentru activarea posibilului ( noua mecanica cuantica  ), pentru recunoasterea  stocasticitatii ca insusire  intrasistemica esentiala ( teoria catastrofelor). Se stie ca in conceptia  hegeliana  rolul intamplarii era  unul marginal  asa cum rezulta si din urmatorul enunt  elegant dar…fals: “ intamplarea  este necesara  pentru ca are un temei  si  nu este necesara pentru ca are un temei extern“; intrucat aceasta  pozitie a alimentat superficialitatea metodologica a multor generatii de cercetatori,  eu am considerat – si consider – ca  teoria catastrofelor are o relevanta filosofica  majora ,  fiind decisiva pentru ceea ce am numit  candva  “  internalizarea stocasticitatii ”- un concept neclasic, definitoriu  pentru  cunoasterea contemporana, concept  care  ofera un raspuns ( pozitiv! ) la o intrebare cruciala, aparent paradoxala: este posibil ca  un proces strict determinist sa fie  IN ACELASI TIMP  si  intamplator ? In acest context evident non-cartesian ( existenta unor procese  concomitent  deterministe si intamplatoare incalca in mod flagrant  criteriul cartesian candva infailibil  al  unor  idei clare si distincte )  si non-hegelian ( azi, intamplarea  nu mai apare ca fiind exterioara sau neesentiala ), un episod interesant: in 1987 , fiind participant activ la Congresul  Mondial de Logica si Filosofia Stiintei de la Moscova ( conducatorul delegatiei romane fiind profesorul Mircea MALITA – un intelectual  ardelean , pe care  l-am pretuit sincer atat ca om de cultura cat si ca ministru al educatiei ), am avut ocazia sa-l cunosc  personal pe matematicianul moscovit V. I. ARNOLD – principalul  promotor al  teoriei catastrofelor (cu care, in final, am avut si o scurta discutie despre specificul teoriei catastrofelor : este ea un model cantitativ sau doar calitativ , la care raspunsul prof. Arnold , dupa un moment de gandire,  a fost scurt: BOTH ). La un moment dat, eram pe holul Congresului  la o cafea in doi – un tete-a-tete  interesant si placut- cu profesorul Malita, cand s-a anuntat   comunicarea   prof. Arnold , la care eu am sarit ca ars. Dl Malita , surprins , m-a intrebat: Ce faci, te duci acolo,  te intereseaza astfel de teorii ? Am raspuns  din mers ca da , ma intereseaza chiar foarte mult, si aici / acum, prin citatul care urmeaza, arat si de ce: acest citat expliciteaza  in doar cateva fraze ceea ce  semnifica “ internalizarea stocasticitatii “, idee la care Hegel , intr-un mod perfect justificat din punct de vedere istoric , nu a avut acces .

“  Cu 10 ani in urma orice experimentator  care ar fi descoperit, sa zicem, intr-o reactie chimica  oscilatii aperiodice complexe , ar fi refuzat sa le cerceteze atribuindu-le  impuritatii experimentului, unor actiuni intamplatoare externe , etc. In prezent deja multora le este clar ca aceste oscilatii complexe  pot fi solidare cu insasi e s e n t a  lucrurilor putand fi determinate de ecuatiile fundamentale ale fenomenului: ele  pot si trebuie sa fie  studiate deopotriva cu regimurile stationare  sau periodice  ale decurgerii proceselor.” ( V.I. ARNOLD, Teoriia katastrof, Moscow, 1981, p.22 ).

Voi incheia aceste zig-zag-uri conceptuale cu o precizare terminologica  importanta:  termenul  “ stocastic” trimite  nu la haoticul pur ci la o suma de atribute – inca – sistemice: neregulat, neperiodic , nerepetitiv  si cu doua recunoasteri  publice ale prestatiei mele metodologice, aparute in presa romaneasca scrisa de la sfarsitul anilor ’80: Profesorul Mircea FLONTA ( Universitatea  Bucuresti ), pe care eu l-am apreciat in mod deosebit pentru atitudinea sa receptiva fata de nou ( in 1984 , spre exemplu , M.F. declara foarte …tinereste: Nu ne mai ramane decat calea  unor reconsiderari r a d i c a l e   a ideilor noastre asupra lumii fizice ) a facut aprecierea : cea mai interesanta contributie la Congresul din 1987 – Moscova , din partea delegatiei Romaniei, a fost cea a colegului Florin Felecan. Cu alta ocazie,  profesorul Florea DUDITZA – Rectorul Universitatii Transilvania din Brasov , a afirmat literal ca din punct de vedere metodologic , Florin Felecan  trebuie plasat deasupra lui Ilya Prigogine . Inutil sa mai subliniez ca aceste aprecieri ( discutabile ! ) m-au impresionat totusi si m-au incurajat in mod semnificativ, confirmand ca optiunile mele  non-prigoginiene , nu doar ca nu mi-au facut deservicii in planul devenirii profesionale ci  m-au ajutat sa raman pe drumul unic, anevoios si riscant, care duce la adevar.

Timpul in sens larg. Esenta spirituala a timpului

Posted by on Wednesday, 15 July, 2009

Time

“…pentru a avea o masura a duratei tuturor lucrurilor

va trebui sa comparam durata acestora cu cea a unor

miscari gigantice si regulate, de ordinul anilor si zile-

lor si aceasta durata o vom numi timp.”

R. Descartes ( Principia Philosophiae)


Timpul constituie dimensiunea umana esentiala. Poate oare simpla masurare a duratei cartesiene sa ne aduca mai aproape de intelegerea esentei lui? Dupa 1980, teoria generala a timpului s-a imbogatit cu o serie de aspecte relevante care , luate impreuna , ofera o noua si consistenta perspectiva asupra esentei timpului. Iata cateva dintre aceste dezvoltari recente:

1.Introducerea , pe baza progreselor din fizica energiilor inalte ( hadroni , etc. ), a unui nou tip de coerenta intersistemica , numita de mine sinconexiune sau interactivitate generativa ( Fig.1c ). Sinconexiunea ( ” sin” de la sinteza ) trece dincolo de interactiunea uzuala sau de interactivitate: mai mult sau mai putin aici avem a face cu o geneza; acest concept – model este crucial pentru intelegerea adecvata , nereductionista a inseparabilitatii dintre real / posibil, spatiu / timp , corp / spirit, materie / informatie.

2. Rolul proeminent jucat de mediile active , nelineare in stiinta ( si tehnologia ) contemporana , cu un corolar adesea trecut cu vederea – activarea posibilului ( implicand recuplarea modala sau reunirea realului cu posibilul ).

3. Last not least , elaborarea teoriei decoerentei ( coerenta / decoerenta / recoerenta ) in special de catre profesorul german ZEH H.D. si cercetatorul american Dr. ZUREK W.H. ; a se vedea monografia colectiva , aparuta deja in doua editii ( Springer 1986 ; 2003 ), intitulata ” Decoherence and Appearance of a Classical World of Quantum Theory “. De mentionat ca unul dintre coautorii acestei lucrari exceptionale este un remarcabil fizician roman:    I.O. STAMATESCU.

Incepand cu anii ‘80 , ca profesor – cercetator la Universitatea “Transilvania ” din Brasov, am incercat sa sintetizez aceste dezvoltari post-einsteiniene, elaborand un model nelinear al timpului bazat pe asa-numita activare a posibilului, primele rezultate fiind publicate la Bucuresti ( Florin FELECAN – Fizica si Filosofie , 1984, Edit. Politica pp. 269-288, editori: Prof. Ioan-Iovit POPESCU si Dr. Angela BOTEZ ).

Principala concluzie a acestui articol este ca timpul nu este o iluzie ( Einstein) ,nici o constructie  ( Paul Valery / Prigogine ), nici o anexa a spatiului ( St. Hawking ) ci, dimpotriva , in cuplul spatiu- timp timpul are rolul conducator. O astfel de reconsiderare are o semnificatie metodologica deosebita, indicand ca fizica einsteiniana , bazata pe o asumare particulara ( lineara si reversibila ) ,  anume  ca timpul = durata sau curbura timpului t = 1 , trebuie generalizata pentru orice valoare a lui t ( generalizare modala ).


intersystem1

Fig. 1 Tipuri de conexiune intersistemica:

a.  conexiune slaba ( linear / conservativa )

b.  conexiune interactiva ( tranzitorie )

c.  sinconexiune ( sistemele isi modifica natura )

d.  Timpul in teoria relativitatii ( S = spatiu, M = materie )

X

Termenul spirit / spiritual nu are in mod necesar – dar nici nu exclude- o conotatie religioasa. Conform  cunoasterii contemporane spiritul este in esenta  natura ondulatorie  ( sub forma unor unde de probabilitate, de aici  apropierea pana la identificare dintre spirit in sens larg si posibilitate ) care  controleaza ( in deosebi  prin mecanismul selectiei intrinseci ) intreaga existenta , istoria, durata, fiind expresia neergonica , nelocala si neunivoca a Intregului. Prin comunicare ( si nu prin actiune = transfer de energie / impuls ), Intregul  influenteaza  istoria / evolutia sistemului dar nu in mod direct  ( prin schimbarea   starilor fizice ) ci indirect, prin modificarea probabilitatilor acestor stari. Anexarea traditionala a posibilului de catre real ( a spiritului de catre materie si, corelativ, a timpului de catre spatiu ) este evident discutabila ,ea avand la baza o limitare a perceptiei umane, a omului ca sistem fermionic macroscopic: in viata uzuala  doar evenimentele care se realizeaza conteaza, celelalte  fiind expediate in non-existent.Marele filosof german  Hegel , spre exemplu, considera posibilul ca pe o categorie lipsita de continut.Intre mecanismul cartesian “ ori / ori “ ( disjunctie exclusiva ) , aflat la baza decuplarii modale ( ori real, ori posibil ), optiunea hegeliana ( posibilul este “gol” ) si teza lui Einstein ( timpul este o iluzie ) exista o incontestabila inrudire conceptuala. In Fig. 2 se arata cum a devenit posibilul P ( si corelativ timpul ) cea mai plauzibila iluzie moderna ( p ); r = realul generat (si recuperat )  de posibil, intrinsec instabil , avand probabilitate ocurentiala subunitara; R= realul stiintei moderne, insular / monadic, stabil, rupt de posibil, fiind simplu “ aruncat in lume”; timpul a devenit intindere sau durata -un accident spatial, dupa cum spiritul modern nu ar fi  altceva decat un accident material – subprodus al creierului.

Timpul

Fig.2 Decuplarea modala : introducerea  separabilitatii temporale ( durata )

Faptul ca stiintei moderne  i-au  lipsit atat geneza autentica ( posibilul genereaza realul ) cat si potentializarea ( realul trece nu in neant ci in posibil, de unde poate reveni in forta), are la baza artificiul cartesian numit decuplare modala ( Fig.2 b )

Teoria decoerentei, elaborata in principal de Profesorul H.- D. ZEH si de Dr.W. H. ZUREK, constituie  premisa  fizica  a intelegerii noii situatii temporale ( Fig.2 a ), mijlocind   totodata  accesul la  adevarata esenta ( spirituala ) a timpului .     Mentionez aici, cu satisfactie,  ca  schimbul de mesaje  cu profesorul  ZEH ( 2004 ) a fost stimulativ pentru mine, mobilizandu-ma  in elaborarea syncategoriei de timp, in  conectarea  timpului cu polul potential – posibil al existentei in sens larg .

Decoerenta este  “ o fabrica de realitate” ( D. Deutsch, 1990), ea decupand  in mod relativ stabil si relativ ireversibil  insule ( mai exact peninsule ) reale in oceanul nesfarsit  al starilor potentiale.

Cu ani in urma am fost  socat sa descopar cum Biblia exprima fara echivoc si …impotriva lui Einstein, ideea  unei cuplari modale ireductibile, in maniera sa unica :     “ Dumnezeu a ales (…) lucrurile care  nu sunt ( posibilul, FF) ca sa nimiceasca  pe  cele  care  sunt ( realul, FF ) “ ( 1 Corinteni 1:28 ).

Timpul urmeaza curvatura impusa de  distributia fluctuanta a posibilului. Intr-un univers  particular, caracterizat printr-o anumita valoare a constantei cosmologice, curvatura timpului t si distinctivitatea sau durata D a sistemelor depind de  raportul dintre informatia potentiala ( Ip ) si informatia actualizata / realizata  ( Ir ):

Ip / Ir = t   ;   t ≈ 1 / D 

Aceasta este expresia matematica a frazei “ posibilul curbeaza timpul “, echivalenta cu binecunoscuta formulare  moderna / relativista “ materia curbeaza spatiul ”.

Concluzii:

  • timpul  in sens larg nu mai poate fi redus la durata ( ca in cazul fizicii moderne, construita pe  presupozitia ingusta, particulara: t = 1, care convine sistemelor stabile, pe care este centrata conceptia  ingusta  a realismului local. ), fiind evident, spre exemplu, ca timpul   ( potential ) precede / succede   existentei ( reale ).   A se vedea  si “ Holismul in  sens larg:  SYNTEGRAREA) “. Indicele de curbura temporala  t propus aici poate fi utilizat in mod direct pentru caracterizarea situatiilor / sistemelor instabile / periculoase ( cand t poate  lua valori  de zeci , sute …de ori mai mari sau mai mici decat  cele normale, corespunzand unei deccelerari   a timpului fizic / extrinsec si / sau unei accelerari a ritmului intrinsec – psiho/ fiziologic; evident, cele doua aspecte  desi distincte sunt totusi inseparabile ), reliefand astfel cresterea exponentiala a rolului potentialului – posibil in istoria existentei in sens larg.
  • Dependenta timpului de raportul  Ip / Ir , imprima timpului  o anumita fluiditate fluctuanta, autoacordata, permitand iesirea lui in ambele sensuri  din  corsetul cartesian al duratei: se poate vorbi ( abia ) acum de o delocalizare temporala analoga  cu nelocalitatea spatiala, neergonica. Semnificativ pentru modelul heideggerian al Dasein-ului: constiinta poate modifica / influenta  valoarea/ evolutia   acestui raport, spre bine sau spre rau, ceea ce inseamna ca , intr-o anumita masura , decizia  fiintei autentice asupra timpului vietii sau  mortii exista la purtator ( vezi ” Constiinta in sens larg ” ). In principal insa , temporalitatea este  pre-stabilita ( in mod neunivoc ) la nivelul situatiei originare ( proiect , Entwurf ) pentru fiecare Dasein, vectorul acestei conditionari fiind  ” Ip ” = in-formatia potentiala ( activa ) , in sensul lui Bohm; a se vedea rolul exceptional al in-formatiei potentiale in dezvoltarile recente  propuse de autor vizand rezolvarea asa-numitului  mister  ” 2sE” ( double slit Experiment ) care timp de peste doua secole  a dainuit ca mister,  intrucat cf. metodologiei cartesiene ( inca ” la putere” ) realul si potentialul ar fi  entitati guvernate de logica ” either / or “; solutia propusa de mine  face pt.prima data  uz de logica noua , non-Cartesiana  a lui ” both / and” (  vezi ” Misterul ‘double slit experiment’ solutionat in Evanston ( USA) cheia =  in-formatia potentiala” ).

Holismul in sens larg: SYNTEGRAREA

Posted by on Saturday, 11 July, 2009

In mod evident holismul nu constituie o “ syncategorie ”, fiind “ o aproximatie vulgara “ a intregilor vii, autentici. Desi vizeaza explicit sinteza ( o sinteza limitata, minata de ample momente analitice ) si are un mare merit in recunoasterea si promovarea emergentei si a insusirilor  emergente ( insusiri integrative specifice, efectiv noi, care nu existau la nivelul partilor ), holismul ramane in limitele  realului, aparand si consumandu-se in ordinea  manifesta  (explicate / unfolded order) a lumii, cum ar spune David Bohm. In adevar, orice  abordare holistica  rateaza momentul “syn” al genezei autentice datorita acceptarii tacite a artificiului cartesian al decuplarii  modale, de aceea holismul nu provine din posibil ci din parti stabile,  a caror interactiune formeaza un intreg abstract ; prin comparatie,  totalitatile autentice / syntegrarile, avand la origine sinteza, nu au parti ci  subsisteme, subtotalitati…acestea neputand exista de sine statator, cu alte cuvinte, ele nu preced  Intregul. Spre deosebire de intregul  holistic ( care poate fi divizat , dezmembrat ) intregii vii ( syntegrations ) sunt indivizibili ( ei pot fi totusi dezmembrati dar atunci isi pierd  complet si ireversibil caracterul “ viu” ). Este interesant de urmarit cum conotatiile analitice ale holismului  au fost percepute – mai mult sau mai putin acurat – de catre diversi ganditori:

Emil Cioran: “ lucrul intreg se priveste nu se numeste ” ( a  privi in sens hermeneutic ).

Martin Heidegger: “ Daca incercam sa patrundem  roca  spargand-o, ea nu  ne va arata totusi nicicand deschiderea unei interioritati.”

David Bohm: “ Ideea clasica a separabilitatii lumii in parti distincte dar aflate in interactiune  nu mai este valida. Divizibilitatea in elemente ( particule si campuri ) este doar o aproximatie  vulgara. Am ajuns la o ordine  care este radical diferita de cea a lui Galilei si Newton: ordinea  totalitatii indivizibile.”

Am fost intrebat aici in America ( unde separabilitatea este adanc inradacinata si face inca legea ):  cum putem reflecta o totalitate autentica, vie, fara a o  altera? Simplu : nu o vom reflecta ! In acest caz este nevoie  nu de artificii  discursive care fragmenteaza ci de  dez-valuire, intrucat reflectarea este o oglindire din afara, secventializata,  presupunand asadar divizarea / moartea Intregului. Totalitatea vie o putem  privi ( in sens  hermeneutic larg,  prin cuvant si non-cuvant ), o putem modela / simula pe computer, infografistii fiind  presocraticii  vremii noastre, cu un  respect real pentru existenta individuala , o putem iubi ( love in sens larg = coerenta ). Cam cu 2 decenii in urma , am corespondat  cu D.Bohm ( la Birkbeck College- London ), laudand ( pe merit si argumentat )  conceptele sale neclasice – ordine implicata , holomiscare, univers indivizibil / wholeness – ceea ce , normal, i-a placut. Indata insa ce am criticat  proiectul rheomode (cinetizarea prin verb a limbajului discursiv ), pe care l-am considerat disproportionat de insignifiant fata de holomiscare de exemplu ( folosind si o comparatie poate discutabila : “ ca si cum ai vrea sa combini un tractor  cu un avion supersonic“) – a urmat tacerea. Totusi, convingerea mea a fost si este ca  aceasta cutie neagra ( sufletul fiintei in sens larg, Innigkeit-ul, Sinea  ) nu poate fi albita prin simpla rectificare / cinetizare a discursului lingvistic, fiind determinati sa recurgem la o forma non-cartesiana de comunicare sau un  limbaj in sens larg cum ar fi teoria generala, nelineara a oscilatiilor – sincronizarea, coerenta, rezonanta aplicandu-se  existentei in sens larg, deci si holomiscarii bohmiene . Modelul rheomode, ca si holismul, apartin  aceluiasi arsenal metodologic  modern, cartesian, usor ameliorat.

De asemenea , in vreme ce timpul  intregilor  de tip holistic este epuizat de durata , timpul formatiunilor syntegrative  se extinde mult dincolo de durata,  incluzand timpul potential care precede durata  si / sau ii succede acesteia . Abia acum, in noul context  ( syntegrativ ), capata relevanta istorica si onto – logica conexiunea dintre posibil si real: nu doar casele sunt construite din caramizi ci si – ca  proiect, idee – caramizile sunt construite din case ( C.Noica ),  ele neputand fi lichide, fragile, la limita  ele…neputand fi!  In lucrarile sale  ( 1980 si dupa ), consacrate universului indivizibil si holomiscarii, Bohm nu  pleaca de la parti – componente ale intregului (cf. holismului in sens ingust ) ci de la intreg  spre parti – altfel spus : in syntegrare sinteza precede si controleaza analiza – considerand   partile ca abstractii ale unui  flux continuu ( holomiscare, ordine implicata =  syntegrari ), flux guvernat de legea intregului – holonomie sau,  in termenii lui  Bohm: ” everything is to be explained in terms of forms derived from this holomovement.”

Sunt syntegrarile o exceptie? Nicidecum: la o examinare atenta, fara prejudecati analitice, putem intalni syntegrari pretutindeni in existenta in sens larg, de la modelul Big-Bang si pana la  procesele ” simple” de generare simultana a doi ( entangled ) fotoni de mai joasa energie ( red, spre exemplu ) dintr-un singur foton ( blue ), procese cunoscute sub numele “ spontaneous  parametric down conversions”.

O syntegrare de mare relevanta matematica ( si fizica ) o constituie categoria “multimea tuturor multimilor “- MTM, o multime sui-generis, in sens larg, care difera in mod esential de  analogul sau holistic ( multime de multimi ), prin unicitate, indivizibilitate, nelocalitate. MTM  reprezinta  o piesa sine qua non  a  noului cadru conceptual noncartesian: fiind de ordinul Intregului, ea  este compatibila cu cerinta de baza a universului holografic- fiecare particula  sa fie constituita din TOTUL.

Fig.1

Fig.1    Geneza in sens larg a realului : de la  preistorie ( a ) la     inseparabilitatea cuantica / entanglement ( d ). R = orizont real , P = orizont posibil

Concluzie: Distinctia intre holism si syntegrare  este fundamentala, implicand o serie de  reconceptualizari profunde sine qua non si, corelativ, deschiderea spre noi orizonturi de intelegere si organizare. 1. Spre exemplu, timpul  syntegrarilor ( timpul in sens larg ) nu se mai reduce la durata ci cuprinde:

i. pre-istoria  realului  = scoaterea din ascundere, unfolding sau decoerenta ( Fig.1a,b );

ii.durata conventionala =  istoria propriu-zisa a realului;

iii.post-istoria = potentializarea sau recoerenta .

Inseparabilitatea cuantica ( Fig.1 c,d ) implica un nou tip de legatura  ( synconexiune ) intre starile potential – posibile ale celor 2 subsisteme ; de notat ca, dupa incetarea interactiunii, acestea nu devin parti chiar printr-o distantare practic oricat de mare  in spatiul euclidian.  De altfel, sistemele  reale  nu sunt complet izolate , nici chiar in absenta oricaror interactiuni ergonice locale: integrarea lor  neergonica slaba dar ireductibila ( linia punctata , Fig.1 b jos ), reprezinta  o coerenta  originara remanenta , probabil o relicva syntegrativa  a  universului timpuriu ; in cazul unei interactiuni ( locale ) aceasta coerenta  reziduala se amplifica, luand forma synconexiunii,  conducand la  entanglement / nelocalitate.

2.  Geneza in sens larg si syntegrarea , implicand  synconexiunea oricarui real cu potentialul posibil, legitimeaza pozitia metodologica netraditionala conform careia  ceva exista inainte de a fi dat: realitatea durabila care ne inconjoara nu este una oarecare ci este o tuned reality / realitate acor-data ( conform lui M.Heidegger ), orice emergentza reprezentand implinirea progresiva a unui  proiect / design  potential, sau , in termenii lui Roger Penrose : ” something  that already exists “. In noul context – care poate sa apara unora  misticoid sau pseudo – stiintific ( de regula , acestia preferand  sa se refugieze in raiul cartesian , reductionist ,  unde  partea continua sa sfideze  intregul – un intreg debil , sumativ, divizibil  ) – totul devine materie  de grad ( Bart KOSKO ) in sensul ca  viata , constiinta, finalitatea , individualitatea , etc. se realizeaza  gradual sub controlul  Intregului. Detalii suplimentare in sectiunea  ” Viul in sens larg. Situatia PHYSYS “.

Specificul metodologic al cunoasterii contemporane

Posted by on Saturday, 11 July, 2009
Dincolo de Descartes exista o lume fabuloasa  pe care abia acum incepem sa o descifram. Cu adevarat uimitor este insa nu atat faptul ca aceasta lume non-cartesiana exista cu adevarat ci ca ea se revela a fi una fundamentala. Dupa aproape 5 decenii de la   debutul  cunoasterii non-cartesiene, exista inca multa confuzie si  o anume subevaluare ( adesea voluntara, conservativa ) privind specificul si rolul  acesteia , precum si raportul exact dintre orizontul cartesian si cel non-cartesian . Pentru a reliefa   faptul incontestabil ca  dupa 1960  in cunoastere s-a produs    o autentica revolutie metodologica  si nu o reforma conceptuala oarecare, am considerat necesara  introducerea acestei sectiuni speciale punand alaturi – pentru prima  data si de la bun inceput –  principalele valori cartesiene si cele non-cartesiene ( acestea din urma nefiind inca universal recunoscute ). Cunoasterea  moderna ( cartesiana ) / Cunoasterea contemporana ( non-cartesiana ) 1.  Categoria centrala: Lucrul   / Fiinta 2.  Esenta originara: Materia    /  Spiritul 3.  Categoria existentiala de referinta: Realul  / Potentialul – posibil 4.  Abordarea definitorie: Lineara   /  Nelineara 5.  Sistemele de referinta : inchise, stabile ( monadice,integrabile ) / deschise, instabile 6.  Legatura intersistemica: Slaba (separabilitate ) / Synconexiune ( inseparabilitate ) 7.  Tipul de gandire: Cogito ( calcul ) / Gandirea vie (emotionala ) 8.  Expunerea tipica: Verbalism ( discurs verbal ) / Mesaj multimedia 9.  Cadrul de referinta preferat: Spatiul ( esenta materiala )  / Timpul ( esenta spirituala ) 10.Sinteza :  Antinomica ( bazata pe excludere ) / Sinteza cu armonizator ( bazata pe  inglobare ) 11.Masurarea ( mecanisme dinamice ): Colapsul functiei de unda    /  Decoerenta 12.Principiul metodologic : Divide si stapaneste  / Armonizeaza si dezvolta 13.Principiul ratiunii suficiente: Orice real are o ratiune ( Leibniz )  /  Sa fie posibil 14.Principiul integrativ: Holismul ( partile genereaza,  determina intregul )  / Syntegrarea: fara parti! 15. Principiul identitatii: A = A (tautologie) /  AE (esentialmente  acelasi); 16.  Tipul de stabilitate: static, conservativa / dinamic, generativa, de tip turnover biologic ). 17. Statutul fiintei : Being ( Platon: Ceea ce devine , nu este./ Becoming : Numai ceea ce devine , este. 18. Rolul subiectului: Pasiv ( reflecta realul, din afara ) / Activ, creativ ( agent  ontologic); 19 .Vectorul schimbarii: Actiunea ( transfer de energie-impuls )/ Comunicarea ( in-formatie: transfer de forma ). 20. Abordarea mediului inconjurator: partial / reductionista: ajustarea emisiunii CO2, etc. /  global, integrativa : Natura ca fiinta 21. Modelul de univers : realist / dinamic ( expansiune ) / 2sE sugereaza existenta a doua universuri – unul fundamental ( de natura potentiala / stationar! vezi constantele universale  ) altul  derivat – real, dinamic: Big Bang-ul , spatio-temporalitatea & relativitatea einsteiniana sunt poate importante dar sigur nefundamentale! Ce a  intervenit substantial  nou ? Iata cateva  aspecte: deschiderea realilor de orice natura catre posibil si, corelativ, stabilirea – mai intai  in fizica energiilor inalte si in mecanica cuantica – a caracterului obiectiv al starilor potential-posibile; recunoasterea rolului – cheie al  controlului exercitat prin comunicare / informatie de catre  intreg  in selectie si dezvoltare ( in particular – principiul  heideggerian al acordarii); recunoasterea rolului primordial al sistemelor / starilor instabile in procesul dezvoltarii; afirmarea rolului activ – creativ al subiectului / subiectivitatii si, corelativ, al  factorului spiritual in devenirea existentei in sens larg ( real + posibil ); o noua atitudine fata de Natura : de la natura – simulacru ,  ca mijloc ( de productie , etc. ) la Natura ca fiinta.